O icoană este o imagine reprezentând pe Hristos, sfinţi, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria Bisericii. Ea ne ridică mintea de la cele pământeşti la cele cereşti. Creştinii ortodocşi nu se închină la icoane ca la nişte idoli, acest fapt a fost stabilit cu multe sute de ani înainte, încă din primul mileniu creştin, în mod oficial la Sinodul VII Ecumenic din 787, Niceea. Nu ne închinăm lemnului, vopselelor ci persoanei pictate în icoană, tot aşa cum soldaţii nu cinstesc pânza şi forma steagului ţării ci chiar ţara reprezentată pe el.

Despre rostul icoanei, Sf. Ioan Damaschin aduce argumente legate mai întâi de firea omenească. Icoana există, spune el, mai întâi pentru că originalul nu poate fi totdeauna prezent în faţa ochilor şi de aceea trebuie să ne mulţumim cu imaginea, cu copia lui. Icoana este un loc în care Hristos se află prezent în chip haric, este locul prezenţei harice a lui Hristos, a Sfintei Fecioare şi a celorlalţi sfinţi. Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citească, aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neştiutori văd ce trebuie să urmeze. Icoana şi Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină şi se clarifică reciproc în răspândirea învăţăturii creştine. Icoana este o Evanghelie în culori, aşa cum Evanghelia este o icoană verbală a lui Hristos. Icoana aduce permanent aminte de binefacerile lui Dumnezeu, de adevărurile de credinţă, de istoria sfântă. Sunt simboluri sensibile care ne amintesc de prototipuri şi ne conduc spre ele. Sunt un mijloc de întărire a vieţii religioase creştine, un stimulent pentru creşterea virtuţilor căci vederea lor îndeamnă la fapte bune.

Icoane pe lemn

Icoana, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti. În icoană, imaginea omului este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare, căci sfinţii din icoană sunt oameni care în ciuda trupului au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. Chipul şi trupul omenesc sunt debarasate în icoane, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul şi de materiile pământeşti efemere. Chipul omenesc ajunge curat asemenea prototipului omului. În timpul vieţii pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.

Fără îndoială că nu se poate face abstracţie de icoană ca obiect, dar când zicem că suntem cinstitori de icoane ne gândim la cel pe care îl  reprezintă, nu la icoana în sine. Cinstim icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului, icoana Sfinţilor şi aşa mai departe. Icoana este şi un mijloc de legătură între persoana reprezentată şi credinciosul care o cinsteşte, deci este o fereastră spre absolutul veşniciei.

Când ne adresăm Mântuitorului Iisus Hristos ca cinstitori ai icoanei Sale, spunem: „Preacuratului Tău chip de închinăm Bunule, cerând iertare pentru greşelile noastre, Hristoase Dumnezeule”; avem aşadar în vedere chipul Mântuitorului, dar vorbim cu Mântuitorul însuşi despre chipul Lui.icoane pe lemn

Icoana este chip al omului îndumnezeit. Dacă omul este chip, icoană vie a lui Dumnezeu, icoana este şi ea o fereastră prin care vedem chipul omului îndumnezeit. Orice icoană este o fereastră care trimite spre o realitate alta decât ea însăşi. O icoană, dacă nu ne-ar pune în legătură cu Hristos, cu sfinţii, ar rămâne o simplă bucată de lemn pictată. Icoana este icoană doar în măsura în care se transformă în vedenie cerească. Frumos a exprimat legătura dintre icoană şi prototipul ei, încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare: „Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit în ea şi cel ce se închină la icoană se închină la ipostasul celui zugrăvit în ea”.

În chip asemănător stau lucrurile şi în ce priveşte icoanele sfinţilor. Deosebirea este aceea că, în timp ce în icoana lui Hristos contemplăm taina unirii lui Dumnezeu cu omul, în icoanele sfinţilor sunt chipuri ale oamenilor care s-au asemănat cu Dumnezeu, s-au îndumnezeit, au devenit dumnezei după har. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,17).

icoane pe lemn

În timp ce portretul reprezintă o fiinţă umană obişnuită, icoana înfăţişează un om unit cu Dumnezeu, arată participarea omului la viaţa divină. Icoana prezintă imaginea unui om transfigurat de harul lui Dumnezeu prezent în el, har care mistuie patimile şi sfinţeşte întreaga fiinţă umană.În icoană frumuseţea o constituie puritatea spirituală, frumuseţea interioară izvorâtă din Duhul Sfânt, asemănarea cu Dumnezeu dobândită. Icoana înfăţişează sfinţenia nu subînţeleasă, ci vizibilă ochilor trupeşti.

Pretutindeni bisericile ortodoxe, paraclisele şi casele credinciosilor sunt împodobite cu sfinte icoane. Mărturii ale credinţei şi evlaviei creştine, icoanele s-au păstrat cu sfinţenie din cele mai vechi timpuri până astăzi.Icoana nu este numai o fereastră spre cer, ci şi o oglindire a ceea ce este sfînt pe pămînt. Icoana este semnul că Îl putem căuta pe Dumnezeu peste tot, iar în locurile cele mai curate şi mai cinstite, acolo aşezăm de obicei icoanele. Cel care cinsteşte icoana, pe sine se cinsteşte, deoarece omul este făcut după Chipul lui Dumnezeu, iar icoana zugrăveşte tocmai acest Chip.

Icoanele fac parte din învăţătura Bisericii. Ele, spune Leontie de Neapole, sunt „cărţi deschise care ne amintesc de Dumnezeu”. Este un mijloc folosit de Biserică pentru propovăduirea credinţei. Prin icoane avem o viziune asupra vieţii spirituale.Mulţimea icoanelor exprimă înţelesul expresiei „raiul pe pământ”.